Hai mai repede că mi-e poftă!

iulie-august

Totolina trebuia să plece pentru că – spunea ea – Tatiana a aranjat închirierea unei camere pe numele unei persoane care nu era acolo.
- Bine că te pricepi tu să faci ca lucrurile să sune pompos!
- Dar aşa e, nu?
- De ce nu ai avut răbdare? Puteai să o rogi pe Tatiana să îţi găsească o cameră peste două-trei săptămâni.
- Era prea târziu atunci. Nu mai găsea nimic. Toată lumea caută acum.
- Ah, am înţeles. Scuză-mă! Dacă nu pleci la mare până pe 30 iunie, nu mai pleci deloc. Aşa-i? Că nu mai ai unde să stai! Oricum, toată planeta merge la Eforie si stă câte 3 luni acolo.
- De ce eşti rău?
- Păi nu vezi că vorbeşti prostii? Pe lângă faptul că vrei să stai toată vara la mare! Pe lângă asta, (!) puteam să mergem cu izoprenu' în spate şi tot plecam. Luam un cort după noi şi-l aruncam pe jos prin Vamă! Cum adică nu ai unde să stai? Rahat!
- Eu vorbesc de Eforie! Că doar acolo trebuie să ajung ca să mă pot întâlni cu Tatiana, nu!?
- Şi eu vorbesc despre noi făcând ceva împreună, futu-i!
Paţaikin a rămas în urmă numărând norii. Abia pe 5 iulie – când repetiţiile au luat sfârşit – a avut timp să se enerveze aşa cum ar fi vrut cu ceva timp în urmă, doar că nu a putut. Ceva din el a spus „stop!”.

(E ciudat cum anumite întâmplări te îmbibă în nervi sau iubire și te fac să râzi sau să plângi până când uiţi de tine şi cum alte situații – care ar fi trebuit să aibă efecte similare – te lasă pur şi simplu rece.)

(...)
Într-un mod total neaşteptat, lipsa de sincronizare a reuşit să-i apropie pe Nikolai şi Totolina.

- Acum a plecat trenul. Mă aştepţi la gară, da?
- Eu te aştept să vii cu un cadou şi cu moaca ta bună de pupat!
- Vezi că nu am mai luat laptop-ul!
- Nu contează. Avem net la Tatiana!
- M-ai omorât cu Tatiana ta! Poate descopăr că are pectorali lucraţi şi păr pe picioare!
Şi Totolina râde în telefon.
- După ce că mi-ai spus că termini până pe întâi şi deja suntem în șapte iulie... Zi mai bine dacă îmi aduci ceva frumos?
- Tot eu!? În loc să-mi cumperi tu mie un suvenir, ceva...
- Lasă că ţie îţi culegem scoici de pe plajă!

(La orele 11 şi un pic, într-o zi de 10 iulie, Totolina scotea primele ţipete de copil nou născut. Urma să devină un copil și mai târziu o tânără femeie care îşi doreşte să îşi ştie pielea mereu bronzată.)

(...)
Totolina îşi alinta tălpile în nisip cu satisfacție, iar Paţaikin, nervos pe o doamnă cu bagaje prea multe, stătea trântit într-un scaun incomod de tren.

- Iar mă suni? Ce mai e acum? De de râzi?
- De bine.
Totolina şi Paţaikin se iubeau cu pielea, cu genele, până şi cu buricele degetelor; Totolina şi Paţaikin aveau palme flămânde.
- Am sunat să-ţi spun că te iubesc iremediabil!...
- A! Ca în cântec!
- Ce cântec mă?
- Ăla cu I just called, to say...e ce să ştie ea!? Lăsaţi!...
- Doamne!... Măi căpcăunule, tu auzi ce-ţi spun? Că am sunat să...
- Da, am auzit. Mulţumesc.
- Cum adică mulţumesc!?
- A, acum trebuia să zic şi eu că te iubesc, nu?
- Hâmpf!... Nu ştiu, ceva…
- Mai vrei la mare?
- Vreau! Singuri. Doar noi!
- De-asta ai plecat de una singură înaintea mea!
- Hai mă....!
- Gata! Vin şi arunc lumea afară pe fereastră! O arunc şi pe Tatiana, nu mă interesează.
- Hai mai repede, că mi-e poftă de tine!