Accident la Gara de Nord

Stătea în picioare îmbrăcat cu nişte pijamale improvizate dintr-o bluză flauşată şi o pereche de pantaloni largi de bumbac. Stătea în picioare cu pistolul în mână – o imagine aproape comică, parcă ruptă din filmele lui Guy Ritchie. Şi-a apropiat ţeava de buze şi a apăsat pe trăgaci. În vârful ţevii s-a aprins o flacără gălbui-verzuie. Şi-a aprins ţigara, apoi a dat foc la vărful unui beţişor parfumat. (Se gândea că e prea frig afară ca să mai deschidă geamul iar un beţişor putea rezolva treaba la fel de bine.) A lăsat printre cărţi imensa brichetă în formă de revolver de 9mm.
- Hâmpppfffff! Duş! Pa-ra-ra-ram... pam-pam! Îîîîîiiii...
Azi, Paţaikin nu avea chef...

43 de minute mai târziu încuia uşa de la intrare. Lucrul ăsta îi lua mult timp. Inspecta scara blocului nemișcat – ca o pisică la pândă – înainte de a scoate cheia din yală. Lui Nikolai Paţaikin îi era frică să nu care cumva să vină Totolina pe acolo şi el să nu fie acasă. Dar Totolina nu venea niciodată.

Azi se împlineau fix cinci zile petrecute fără Totolina. Era o sâmbătă în care Nikolai nu trebuia să mai ajungă la repetiţii. (stagiunea se închidea oficial de luni dar repetiţii sau spectacole nu mai erau decât abia după sărbători, în ianuarie.) O zi pe care Paţaikin nu avea cu cine să o petreacă. În urmă cu o săptămână Totolina şi Hipopotamul ei portocaliu au sărbătorit cei 32 de ani pe care i-a împlinit Nikolai pe 9 decembrie. Acum, Paţaikin mergea singur, să developeze fotografiile. E drept că în casă exista şi un aparat foto digital, dar ei doi au preferat mereu varianta clasică de a imortaliza momentele de acest fel. Până azi nu a avut timp. Până azi nu şi-a amintit că în aparatul negru Nikon aşteptau 24 de poziţii să fie descoperite.

***

Era un ritual. La fiecare aniversare, Nikolai şi Totolina consumau o rolă. Nu era de fapt nimic planificat. Pur şi simplu îşi fotografiau zilele importante. Anul ăsta nu au mai plecat din oraş. Toată ziua au stat la gară și s-au plimbat pe peroane. (Acolo unde s-au cunoscut ei doi: în mijlocul Gării de Nord. Sau mai bine spus acolo unde - accidental - s-au cunoscut.)

Era o zi mizerabilă. Ploua cu găleata şi toate cafenelele din gară erau pline ochi. Singura soluţie era să aştepţi afară sau undeva pe peron.
(Şi să fim serioşi – o sală de aşteptare e urâtă oriunde în lumea asta, prin simplul fapt că întregul concept e să ai un loc în care să stai de pomană.)

În acea zi Paţaikin era încălţat cu o pereche de pantofi stil gheată (despre care atunci aflase că sunt sparţi în talpă), avea o pereche de pantaloni uzaţi (că aşa se purta), un pulover cu guler înalt şi o jachetă mult prea subţire.Totolina era toată îmbrăcată în negru. Săreau în ochi mănuşile cu degete tăiate şi hainele – inegal aşezate una peste alta – care o făceau suplă şi sexy (deşi Paţaikin nu a observat-o decât mult mai târziu).
Amândoi aşteptau în gară. Ploaia se tot tăvălea pe asfalt, pe şină şi prin părul oamenilor fără umbrelă.
Accidental, au trecut unul pe lângă altul când şi-au luat bilet și tot accidental aproape s-au ciocnit când el îşi cumpăra apă plată şi ea covrigei vanilaţi. Dar ca prin întâmplare ea l-a măsurat din priviri exact în momentul în care se anunţa că trenul (care nici nu fusese garat) urma să aibă o întârziere de 20 de minute.
Mai târziu, au ajuns în acelaşi compartiment de tren, unde s-au privit mult până să scoată o vorbă. Toate cuvintele stăteau înfipte în cerul gurii, atât de timide şi atât de firave.
Totolina motiva liniştea mâncând covrigei. Paţaikin nu îşi găsea locul.

Au mers aşa o bucată de drum, încremeniţi. Dacă stăteai în acelaşi compartiment cu ei simțeai că ţi se face ruşine; tu erai cel care îţi doreai să pleci, să iei o gură de aer... Pentru că Totolina şi Nikolai, fără să spună nimic şi fără să vadă ce e în jurul lor, fără să se cunoască şi fără să ştie cum îi chemă, se îndrăgosteau. Cu ochi mari şi buze lacome. (Cu sentimentul de „vreau să mă nasc lângă tine” sau „fă-mi copii”.)

Au mers cinci ore împreună, timp în care au consumat o rolă cu 24 de poziţii.