Ultima zi din viața lui Nikolai Alexeevik Pațaikin

Ce faci când eşti sec, atunci când eşti doar un perete de care nu se poate agăţa nimic şi sufletul oricât de mult l-ai strivi, nu se lipeşte... (?)  când nu ajută nimic; când simţi cum ţi se prelinge toată carnea sufletului pe podea.. Impasibil. Indiferent dacă cei care îşi fac drum pe acolo te calcă sau te ocolesc..

Eşti instabil emoţional şi aproape că explodezi, dar nu ai peste cine să te reverşi. Râzi isteric la o glumiţă care pe toţi ceilalţi îi amuză (în cel mai bun caz). Caşti gura cât poţi de mult şi te chinui – la fel de isteric – să fii spiritual. Esti singur.

Îţi este frică să priveşti în urmă. Acolo, după umăr sunt numai decese.
Iubiri moarte, cu ochi migdalaţi, cu mărimi diferite de coapse şi clavicule care au fiecare gustul lor special, inconfundabil. Tot soiul de amintiri care te răvăşesc până la absurditate. Atât de multe mirosuri şi infinit mai multe senzaţii din locurile unde eraţi convinşi că numai voi aţi făcut dragoste.
Tot în spatele umărului, strânşi la un loc, prieteni care azi îți sunt străini. Evident că încă mai ţii minte zâmbete și priviri; chiar ai păstrat câteva numere de telefon într-o agendă care cândva a ţinut loc de jurnal.
Vrei să fugi, să îţi pierzi urma. Speriat. Speriat pentru că simţi cât ești de gol, cât ești de nud, cât de în văzul lumii...

Casa e goală. Dimineaţa nu te mai trezește nimeni sau nu mai ai tu pe cine trezi. Nu auzi niciun chicotit din camera alăturată; telefonul stă trântit printre haine și firmituri de pâine. Nimeni nu te sună.
Ce faci atunci? Atunci când te doare carnea care ţi-a fost parcă pusă cu forţa peste oase...
Iţi este dor de tot felul de nimicuri care pe tine te făceau să exişti. Ai fost la atât de multe înmormântări în sufletul tău încât ai ochii amorţiţi şi mâinile stâlcite. Dar ce-ai putea face când tu de fapt nu mai știi să mergi drept?...

Începuse să-ţi crească păr sub unghii şi limba ţi se înverzise - ăsta a fost cel mai normal vis pe care l-ai avut de ceva timp încoace... Gândurile tale sunt circulare, parcă stau închise într-o sferă pe care nu o poţi sparge.

Ultima înghiţitură de cafea. Ultimul fum. Strivită, ţigara se preface-n hârtie murdară cu scrum în farfuriuța mov, abia spălată. La sfârşit sfârâie un pic. Te priveşti în oglindă. Încă ai ochii roşii şi umflați. Îi repari cu fond de ten și pudră.

Şi ce faci? Ce faci când ești atât de livid, atât de speriat şi atât de singur? La urma urmei ce-ai putea să faci? Minţi un pic - doar aşa te mai poţi întoarce la tine. Urci pe scenă. Partenerii tăi de scândură şi publicul tău nu trebuie să ştie nimic. Dacă te întreabă, pentru colegi: „Știu! Am jucat-o prea mult astă seară!”; pentru critică: „Este o metaforă, dar vorbiţi cu regizorul, că e în spate”; iar pentru public zâmbeşti şi spui „Mulţumesc” (până când aplauzele tac).
La sfârşit de tot, stai un pic aşa... suspendat... şi restul vine de la sine...

Nikolai Paţaikin dacă are bani îşi scoate toţi prietenii în oraş iar a doua zi, lefter, cere cuiva de mâncare. Nikolai Paţaikin trăieşte de pe o zi pe alta deşi e foarte bogat. Ultima zi din viaţă şi-a petrecut-o făcând dragoste şi contemplând la toate cele ascunse în spatele umărului său. La sfârşit de tot, a stat un pic aşa... suspendat... cu un pahar de must proaspăt şi rece în mâna stângă...