După o vreme începi să te obişnuieşti cu tine, și parcă nu te mai doare la fel de mult.
Spectacolul s-a terminat. Felinarele sunt atârnate acum peste reclame, peste stâlpi din beton şi peste tine. Pentru prima oară, în jurul lor nu mai sunt globuri de musculiţe care să îţi amestece privirea şi nu mai sunt nici fluturi de noapte care să danseze tribal. Lumină albicioasă; atât de apatică încât transformă strada într-un culoar de spital. O maşină scârţâie pe zăpadă şi din depărtare pare a fi un scaun cu rotile.
Paţaikin păşeşte uşor pe bordura trotuarului şi deşi înfrigurat teribil nu vrea să ajungă acasă. Îl deprimă. Pereţii lui sunt plini de găuri de la şuruburile care înainte susţineau rafturi. Pereţii lui sunt palizi. (Rafturile au fost cumpărate împreună dar când ea a plecat, au rămas doar urmele. Galbenul şters a fost tot ideea ei; spunea că “oferă spaţiu şi nu e nici alb ca la toată lumea”!).
În casă mai e un calorifer care nu dă căldură, dar pe care stau mereu trei prosoape. Unul alb de faţă şi mâini, unul albastru (cel mai mare) pentru corp şi unul portocaliu pe care îl primise cadou de la ea. Prosopul portocaliu e pentru picioare. Ăsta era modul lui Nikolai de a fi spiritual sau cel mult răzbunător. Folosea cadoul la ştersul picioarelor când el singur a spus în ziua în care l-a primit că “e cel mai pufos dar pe care l-a primit în dar”. Şi ea a râs extrem de senzual. Iar acum, Nikolai Paţaikin când se şterge pe picioare îşi aduce aminte de întâmplarea asta şi râde. Apoi se întristează. (Ea era senzuală şi extrem de feminină.)
În sufragerie au rămas cărţi multe. Biblioteca a dispărut odată cu rafturile. Într-un cuvânt, Nikolai doarme pe saltele – atunci când doarme – pentru că noaptea fumează mult. Ferestrele din sufragerie au rămas fără perdele aşa că a agăţat de corniză două haine groase de iarnă.
Da, ea era senzuală şi extrem de feminină. Reuşea să te strângă în brate uşor; avea un sărut emotiv. Ei doi se iubeau romantic. Ţi se făcea poftă numai privind. Ea era Totolina şi reuşea să te excite foarte frumos. Paţaikin (chiar şi acum) o iubea mult şi încă îi era dor să se ascundă între coapsele ei, aşa cum făcea noaptea când nu o lăsa să doarmă.
***
Pentru Totolina, Paţaikin era dulceaţă, ameţeală, căpăţănoşenie, mac, dovlecel şi hipopotam portocaliu. Paţaikin îi spunea ei mereu că e o gâză şi o întreba:
- Măi dar cum se iubeşte un hipopotam cu o gâză?
- Uite aşa : ciup, ciup, ciup, ciup! îi răspundea ea ciupind aerul cu degetele subţiri şi lungi.
- Ştii cum fac gâzele?
- Cum?
- Uiiiiaaaaa!... şi şpuf (!) într-o floare de te umpli de polen până la urechi şi-n păr. (Paţaikin parcă era un personaj din desenele animate care se minuna foarte tare de ceva, iar asta o făcea pe Totolina să râdă până când îi spunea că o dor pomeţii. Iar atunci, Nikolai ţipa în glumă “fii serioasă!” – dar asta nu o făcea decât să râdă şi mai tare).
Paţaikin se juca cu ea de-a orice îi trecea prin minte. Era ca şi cum aveau propriul lor teatru. Chiar şi atunci când unul dintre ei era bolnav. Inventau un joc cu doctori iar pastilele deveneau bomboane.
Într-o zi – obişnuită de altfel – Totolina a pregătit cafeaua. Dulce pentru ea şi excesiv de dulce pentru el. Nikolai s-a trezit greu şi după ce a fumat o țigară, ea a plecat lăsându-i un sărut. Totolina nu s-a mai întors niciodată.
***
Imi place mult!Felicitari!Scrieti superb!
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult, mult! Tot ce pot să sper e că o să placă și pe mai departe.
Ștergere