Treceți la conținutul principal

Sâmbăta: gustul, parfumul şi durerea de pomeţi


februarie-martie

Totolina şi Paţaikin s-au cunoscut la început de februarie.

Orele se legau magnetic. O săptămână încheiată aducea luni dimineaţa un soi de depresie puerilă. Singurul gând care înviora dimineaţa era proiecţia unei noi sâmbete.
Nikolai şi Totolina, după prima lor întâlnire – fiind din oraşe diferite – se vedeau cel mult de 2-3 ori pe lună, de regulă în zilele de sâmbătă. Traversau distanţa pe rând. (Şi cred că ea a venit mai mult la el decât el la ea.) Totolina chiar şi atunci era posesivă; se învârtea într-un fel sau altul şi tot făcea ce avea chef să facă.
Toate prostiile ajungeau la mama. Tot de la ea îşi lua şi sfaturile. La nevoie, se ascundea în mama, plângea la mama, tăcea cu mama sau îi spunea ultima boacănă înainte de a deveni anunţ oficial. Iar tata era mereu ultimul care afla. Chiar dacă era vorba despre o plimbare sau despre „unde a fost fiică-ta până la ora asta”. De cele mai multe ori, Domnul T (mult mai dur și mai prudent) ştia că Totolina este plecată la Natalia să studieze sau că uneori rămâne până târziu la Sonia după ce se termină filmul. În orice caz, doamna T (mama Totolinei), îşi proteja mereu fata.

Aşa se face că Totolina reuşea să ajungă (poate) mai des la Paţaikin. Chiar dacă frigul era sfredelitor, amândoi se plimbau pe străzile oraşului şi la urmă poposeau într-o cafenea.
Când venea seara şi erau obligați să se despartă pentru încă o săptămână, se dezlipeau extrem de încet; totul se întâmpla precum o arcuire a întregului care era nevoit să se deplaseze pe dos.

La început, Paţaikin i-a cunoscut gustul şi parfumul iar Totolina a învăţat ce înseamnă durerea de pomeţi. Tot ce făceau ei, era să se îndrăgostească necontenit unul de altul şi să râdă. Nikolai şi Totolina parcă făceau cunoştinţă la fiecare întâlnire. Se priveau, întindeau timid câte o mână şi căutau apoi unul în celălalt. Mai târziu, stăteau şi atât. Se mângâiau din priviri. În jurul lor se năştea linişte şi un soi special de bine. Deşi erau serioşi, atunci când prindeau un moment numai al lor, ea îi privea faţa iar el se uita mult la buzele ei. În tot timpul ăsta chipul le atârna în cel mai pofticios şi lacom zâmbet de pe planetă.

Iar la sfârşit de martie (pentru că frigul încă lovea sub centură), ei doi, amândoi, se lăudau că au avut frisoane împreună.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

CELE MAI CITITE FRAGMENTE

Ultima zi din viața lui Nikolai Alexeevik Pațaikin

Ce faci când eşti sec, atunci când eşti doar un perete de care nu se poate agăţa nimic şi sufletul oricât de mult l-ai strivi, nu se lipeşte... (?)  când nu ajută nimic; când simţi cum ţi se prelinge toată carnea sufletului pe podea.. Impasibil. Indiferent dacă cei care îşi fac drum pe acolo te calcă sau te ocolesc.. Eşti instabil emoţional şi aproape că explodezi, dar nu ai peste cine să te reverşi. Râzi isteric la o glumiţă care pe toţi ceilalţi îi amuză (în cel mai bun caz). Caşti gura cât poţi de mult şi te chinui – la fel de isteric – să fii spiritual. Esti singur. Îţi este frică să priveşti în urmă. Acolo, după umăr sunt numai decese. Iubiri moarte, cu ochi migdalaţi, cu mărimi diferite de coapse şi clavicule care au fiecare gustul lor special, inconfundabil. Tot soiul de amintiri care te răvăşesc până la absurditate. Atât de multe mirosuri şi infinit mai multe senzaţii din locurile unde eraţi convinşi că numai voi aţi făcut dragoste. Tot în spatele umărului,
4 comentarii
Citiți mai multe

Totolina și Hipopotamul portocaliu

După o vreme începi să te obişnuieşti cu tine, și parcă nu te mai doare la fel de mult. Spectacolul s-a terminat. Felinarele sunt atârnate acum peste reclame, peste stâlpi din beton şi peste tine. Pentru prima oară, în jurul lor nu mai sunt globuri de musculiţe care să îţi amestece privirea şi nu mai sunt nici fluturi de noapte care să danseze tribal. Lumină albicioasă; atât de apatică încât transformă strada într-un culoar de spital. O maşină scârţâie pe zăpadă şi din depărtare pare a fi un scaun cu rotile. Paţaikin păşeşte uşor pe bordura trotuarului şi deşi înfrigurat teribil nu vrea să ajungă acasă. Îl deprimă. Pereţii lui sunt plini de găuri de la şuruburile care înainte susţineau rafturi. Pereţii lui sunt palizi. (Rafturile au fost cumpărate împreună dar când ea a plecat, au rămas doar urmele. Galbenul şters a fost tot ideea ei; spunea că “oferă spaţiu şi nu e nici alb ca la toată lumea”!). În casă mai e un calorifer care nu dă căldură, dar pe care stau mereu t
2 comentarii
Citiți mai multe

Iubire duminică dimineața

octombrie-noiembrie Noaptea a trecut în viteză. Mici pete de lumină se jucau acum pe podea. Afară, copacii își unduiau ușor crengile dezbrăcate de păsări și se aplecau încet spre pământ. O toamnă arămie invadase orașul. Covoare de frunze roșii împachetau străzile și vântul se ascundea la fiecare colț de clădire. În casă pătrundeau firicele anemice de aer rece pe la geamul uitat întredeschis de aseară. Pe birou - aproape imperceptibil - se auzea ticăitul unui ceas deșteptător care indica ora 10. Paţaikin s-a gândit că ar fi mai bine să nu o trezească imediat pe Totolina care dormea fără zgomot. În bucătărie era rece. Nikolai a pregătit un ceai cu bucăţi de măr copt şi scorţişoară, peste care a turnat o picătură de whiskey şi două cubuleţe de zahăr brun. S-a întors repede în cameră; Totolina se dezvelise în somn şi acum dormea ghemuită într-un colț al patului. I-a aşezat pilota uşor până peste piept şi atunci (ca la un semnal) picioarele ei s-au întins spre capătul patului fă
5 comentarii
Citiți mai multe