Rochița de noapte

octombrie-noiembrie

Câteva zile mai târziu, doamna T se simţea mai bine. Când Paţaikin a trebuit să urce iar pe scenă, Totolina i-a zâmbit cuminte din foaier.

După ce aplauzele s-au cuminţit, amândoi au traversat oraşul lipiţi ca o păstaie. Paţaikin fuma încet, iar Totolina era îngropată în haina lui de toamnă.
- Îmi îngheţă creierul!
Nikolai a început să râdă.
- Îţi este aşa frig?
Cel mai alintat copil al universului :
- Da…
Iar Paţaikin a început din nou să râdă.
- Căpcăunule, nu mai râde!
- Păi cum să spui că-ţi îngheaţă creierul?
- Dacă aşa simt!?
- Lasă că te încălzim acasă. (Şi-a strâns-o şi mai tare în braţe.)
S-au grăbit să urce într-un taxi. Pentru prima oară Totolina avea să înnopteze acasă la Nikolai.

(...)
Paţaikin stătea acum ghemuit în cadă; agita duşul în stânga şi-n dreapta. Totolina, învăluită în ceaţa densă formată din tot aburul evadat din apa fierbinte în care se bălăcea Nikolai, se privea în oglindă.
- Mă speli pe spate?
- Meriţi?
- Păi nu merit?
- Nu! Uite, iar s-a aburit oglinda... E numai vina ta!...

Totolina avea o foarte subţire rochiţă de noapte aruncată peste umeri şi părul prins la spate într-o clamă. Paţaikin era îmbrăcat în mult clăbuc şi spumă. Pentru un timp s-au privit foarte moale. Au stat aşa, parcă în aşteptarea unui anumit moment, anume pregătit pentru ei. În baie acum era linişte şi se putea distinge clar ecoul. Tot ce se mai auzea (dar foarte încet) era jetul de apă care bolborosea sub clăbuc în cadă.
- Pot să vin şi eu la tine?...
Paţaikin a lovit uşor spuma de la suprafaţa căzii :
- Hai! Îţi fac loc.

Totolina s-a apropiat încet, până când şi-a lipit genunchii de marginea căzii. A simţit cum stropii de apă îi pătrund rapid rochiţa de noapte.
- Uite ce-am păţit acum din cauza ta!... M-am pătat!
Şi-i arătă lui Paţaikin mica pată de apă situată – discret – deasupra genunchiului stâng.
- Dă-mi voie să văd. Poate iese dacă se spală imediat...

Paţaikin îşi lipi mâinile ude, pline de clăbuc de picioarele Totolinei pe care le trase spre el; apoi începu să spele cu apă, apa infiltrată în rochiţă. Totolina încerca să facă abstracţie de palmele care acum se plimbau foarte încet, precum un alpinist, spre solduri şi parcă spre între coapse.
- Iese?
- Greu de spus... Nu... mai bine o dai jos şi o pun la maşină...
- Crezi?

Paţaikin plasează un sărut pe abdomen, iar Totolina păşeşte în cadă şi se dezveleşte de mica şi uda rochiţă de noapte, mult prea subţire. Într-o goliciune absolută se lipesc amândoi de peretele transpirat al băii, înainte de a se scufunda în spuma albă, precum laptele.