repeDe! rePeDE! rEPEDE!

A fost mai greu la coborâre. Adică stai cu un om în acelaşi spaţiu de doi metri pătrați, te îndrăgosteşti de el, îi înghiţi aerul apăsat, îi faci fotografii pe peronu’ ăla mizerabil – dar care ţie ţi se părea poetic – din nu mai ştiu ce haltă, şi omul ăsta, coboară înainte de vreme! Ceva era fundamental greşit. Acest om coboară din tren în alt oraş iar tu rămâi singur pentru următoarea oră. Foarte greşit! Înainte de ultimul fluier, Totolina ţipa pe peron :
- Da, 556. La sfârşit. 488.556!
Pentru că a fost greu la coborâre.

***

Paţaikin ajuns în faţa centrului de developat fotografii; îşi scoate mănuşile şi se scutură de zăpadă înainte de a intra. La ghişeu – o doamnă plinuţă cu părul făcut coc:
- Da, se plăteşte în avans. Aşa... şi veniţi într-o oră sau mâine pentru poze. Să aveţi bonul!

Din nou afară.
- O oră...
Paţaikin îşi şterge ecranul telefonului mobil şi îl bagă în buzunar. După un timp îl scoate iar.
- Nu sun pe nimeni!
O doamnă care se pregătea să traverseze şi-a ratat startul numai pentru că Nikolai a gândit cu voce.
Pe străzi oamenii înjurau despre viaţă şi despre alţi oameni. Traversau trotuarele cu sacoşe grele. Unii aveau şi cocoaşă. Paţaikin a numărat trei pe omoplatul stâng şi nouă pe omoplatul drept.
Maşinile se mişcau parcă în ralanti.
„Câţi copaci goi” a gândit Nikolai.
Doi copii foarte roşii în obraji făceau un om de zăpadă. Bulgărele imens – precum o bezea – nu se mai lăsa împins.
- Silvian, să iei şi pietricele să faci nasturi, mamă.
- Lasă-mă acum! Nu vezi!?
- Sorine, să iei tu...
Copilul era foarte nervos. Toţi muşchii lui de Silvian se flexau în halca de apă îngheţată făcută cocoloş. Lângă el, o mamă absentă care îi vorbea parcă din amintiri. Iar Sorin nu știu cine era. Probabil un vecin...
Paţaikin a trecut mai departe. Azi, oraşul îi părea străin.

- „....lângă Palatul Copiilor! Spectacolele vor avea loc azi şi mâine la orele 17:00 şi 19:30. Şi nu uitaţi, la Circul Rudolf doi copii intră cu acelaşi bilet! Numai azi şi mâin....”
„Mă-ta” a gândit Nikolai.
- Ia uite şi la ăştia ce zbiară! Nu au putut să pună un afiş!? A apostrofat un domn bine care aştepta în staţie un autobus întârziat.
Reclama audio se auzea de la un gramofon agăţat de capota unei mașini albe care patina încet pe carosabil şi parcă invoca o avalanşă. Paţaikin a râs. (Asta pentru că şoferul avea ochi mari şi părea scăpat de la nebuni.)
În faţa unei băncute îngropate în zăpadă, un nene cu păr negru sărea ușor de pe un picior pe altul cu doi brazi mici în mână:
- Patru sute, prietene. Afacere! Vrei?
Nikolai a făcut semn că nu şi a continuat să meargă printre oameni şi claxoane...

(...)
Trotuarul este plin de zăpadă.
„Hai să mergem pe stradă să ne calce tiru’!” a gândit Nikolai.
Pe stradă, în faţa lui mai era o persoană. Păşea încet, gata-gata să alunece. O căciuliță neagră îi acoperea ceafa în totalitate. La un moment dat Pațaikin a observat că avea mănuşi cu degetele tăiate și a tresărit.
S-a schimbat culoarea la semafor. Maşinile vin acum claxonând strident din spate.
Paţaikin grăbeşte ritmul. Simte cum tensiunea îi creşte şi cum tălpile (mai ales cea stângă) îi alunecă spre carosabil atunci când se încumetă la paşi prea mari. Un dobitoc cu mașină de teren trece în viteză și-l stropește de sus și până jos cu zăpadă topită. Se abţine să nu înjure.
Paţaikin e desfigurat. Îşi trage după el răsuflarea şi haina care acum i se părea prea grea şi prea inutilă.
„Totolina!...” a gândit Nikolai și aproape că a vorbit.
Deşi merge tot mai repede, parcă nu o mai ajunge din urmă. Alunecă. Se ţine de un stâlp. În fața lui se arată o fâșie de trotuar curățată de zăpadă. Acum poate călca mai sigur.
Vrea să ţipe dar ceva nu îl lasă.
"Adică de ce să ţip?" a gândit.
În faţa lui, în cizme de piele întoarsă şi palton negru e Totolina!
"Dar unde se duce ea la ora asta? Poate că nu e ea... Ei, cum? Ea e! Sau... Ăă?”

Trotuarul s-a lăţit!
Paţaikin câştigă acum teren. Nu mai are foarte mult. Deja planul i se leagă în minte. O să ajungă în spatele ei şi o să îi pună mâna la ochi.
- Nu! Prost! Şi dacă nu e ea?
Femeia care pare a fi Totolina s-a oprit și  îşi caută ceva în geantă.
"Perfect! De obicei asta durează o veşnicie şi un pic la ea."
Paţaikin intră în depăşirea unei mame (cu fetiţă în cărucior).
Un domn bizar aproape că îi taie calea. Câinele domnului bizar trage de lesă curios.
Paţaikin speculează că mai are 60 de metri până la ea.
Femeia care pare a fi Totolina îşi aşează iar geanta pe umăr.
În faţă, semaforul pietonal indică verde. Paţaikin mai are 20 de metri.
Acum planul i se conturează altfel în minte: o să fie calm şi îi va spune simplu „bună”.
- Nu! Prost! Da’ ce, suntem străini?
Fuge uşor şi alunecă:
- (/%#”*$%#@)!!!!

În dreapta lui o fetiţă (probabil de 5 anişori) râde cristalin apropiindu-se în viteză:
- Pârtieeee!
Paţaikin se ridică repede.
10 metri, 7 metri, 5 metri..
repeDe, erPeDE, rEPEDE!
Încă 2 paşi! I s-a uscat gura.
„Totolina!”