Umbrele au coborât uşor din copaci peste trotuarul rece iar soarele – livid – a dispărut în urma unei constelaţii copleșite de praf galactic. Orele expirau în secunde pentru Paţaikin, care asemeni unui om aflat în transă, pierduse contactul cu realitatea.
Cu perdeaua trasă, cu lumina stinsă, Nikolai formează numărul ei de telefon.
- Ce faci? Trebuia să ajungi acum trei ore!
- Uite încerc de 20 de minute să prind un taxi.
- Ei, vezi că eu trebuie să plec.
- Am întârziat la muncă…
- Înţeleg… Atunci în altă zi. Nu prea mai pot sta în telefon.
- Bine…
- Bine-pa.
- ..A…
Şi tonul – pentru că Nikolai simte cum i se rupe sufletul în două. Nu trebuie să plece nicăieri şi nu are nimic de făcut, doar că nu poate…
Un ghem de durere i-a invadat trupul. Este mai puternic decât orice formă de drog, şi este mult prea intens ca să îi rămână ochii deschişi. (În urmă cu 5 zile, Totolina pleca să dea un interviu pentru o slujbă. Seara, lua hotărârea să rămână peste noapte la una dintre prietenele ei. În afară de acest amănunt, pentru Paţaikin ultimele 120 de ore consumate erau o enigmă. A trecut prin ură seacă, nervi, iubire trasă de păr, silă, depresie, îngrijorare şi încă aproximativ 4577 de sentimente pe care timpul i le-a stors pe rand.)
“Ce an cretin!” a gândit Nikolai. Linişte. O tăcere parcă din altă lume umple camera. Timpul lui Paţaikin stă în loc.
Eşti în faţa unui om care suferă şi tu nu poţi face nimic; doar să priveşti cum i se prelinge viaţa pe glezne şi de pe glezne pe duşumea – ăsta e sentimentul. Iar Nikolai Paţaikin trăieşte acest sentiment şi atât. Un soi de impotenţă (viscerală) perpetuum mobile. Este la acea limită unde se scalpează cerul de divinitate şi se aruncă la coş cadouri.
Oricât de penibil ar suna, Nikolai trebuie să pună mâna pe telefon şi să anuleze rezervarea de cabană, să returneze schiurile, să contramandeze toate planurile-surpriză despre care Totolina nu ştia nimic. Pentru o secundă – chiar înainte să reapară durerea în ochi – Paţaikin a privit indiferent spre agenda telefonică din hol. Apoi în ochi parcă s-a născut un vârtej care mult timp a aşteptat inflamat sub carne, care parcă împingea măduva din oase să iasă afară şi să se plimbe pe podea.
Nikolai s-a aşezat pe scaunul lui albastru. Din nou, orele expirau în secunde fără ca Paţaikin să fie prezent în ele. Nikolai Alexeevik era în drum spre Scalparea Cerului. Tot ce îl mai reținea era fragmentul unui gând rătăcit; dar atât de firav, încât toată carnea încreţită – tremura.
Fain! Felicitari!
RăspundețiȘtergereMerci mult!
Ștergere