Treceți la conținutul principal

În drum spre Scalparea Cerului


Umbrele au coborât uşor din copaci peste trotuarul rece iar soarele – livid – a dispărut în urma unei constelaţii copleșite de praf galactic. Orele expirau în secunde pentru Paţaikin, care asemeni unui om aflat în transă, pierduse contactul cu realitatea.

Cu perdeaua trasă, cu lumina stinsă, Nikolai formează numărul ei de telefon.
- Ce faci? Trebuia să ajungi acum trei ore!
- Uite încerc de 20 de minute să prind un taxi.
- Ei, vezi că eu trebuie să plec.
- Am întârziat la muncă…
- Înţeleg… Atunci în altă zi. Nu prea mai pot sta în telefon.
- Bine…
- Bine-pa.
- ..A…
Şi tonul – pentru că Nikolai simte cum i se rupe sufletul în două. Nu trebuie să plece nicăieri şi nu are nimic de făcut, doar că nu poate…
Un ghem de durere i-a invadat trupul. Este mai puternic decât orice formă de drog, şi este mult prea intens ca să îi rămână ochii deschişi. (În urmă cu 5 zile, Totolina pleca să dea un interviu pentru o slujbă. Seara, lua hotărârea să rămână peste noapte la una dintre prietenele ei. În afară de acest amănunt, pentru Paţaikin ultimele 120 de ore consumate erau o enigmă. A trecut prin ură seacă, nervi, iubire trasă de păr, silă, depresie, îngrijorare şi încă aproximativ 4577 de sentimente pe care timpul i le-a stors pe rand.)

“Ce an cretin!” a gândit Nikolai. Linişte. O tăcere parcă din altă lume umple camera. Timpul lui Paţaikin stă în loc.

Eşti în faţa unui om care suferă şi tu nu poţi face nimic; doar să priveşti cum i se prelinge viaţa pe glezne şi de pe glezne pe duşumea – ăsta e sentimentul. Iar Nikolai Paţaikin trăieşte acest sentiment şi atât. Un soi de impotenţă (viscerală) perpetuum mobile. Este la acea limită unde se scalpează cerul de divinitate şi se aruncă la coş cadouri.

Oricât de penibil ar suna, Nikolai trebuie să pună mâna pe telefon şi să anuleze rezervarea de cabană, să returneze schiurile, să contramandeze toate planurile-surpriză despre care Totolina nu ştia nimic. Pentru o secundă – chiar înainte să reapară durerea în ochi – Paţaikin a privit indiferent spre agenda telefonică din hol. Apoi în ochi parcă s-a născut un vârtej care mult timp a aşteptat inflamat sub carne, care parcă împingea măduva din oase să iasă afară şi să se plimbe pe podea.

Nikolai s-a aşezat pe scaunul lui albastru. Din nou, orele expirau în secunde fără ca Paţaikin să fie prezent în ele. Nikolai Alexeevik era în drum spre Scalparea Cerului. Tot ce îl mai reținea era fragmentul unui gând rătăcit; dar atât de firav, încât toată carnea încreţită – tremura.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

CELE MAI CITITE FRAGMENTE

Ultima zi din viața lui Nikolai Alexeevik Pațaikin

Ce faci când eşti sec, atunci când eşti doar un perete de care nu se poate agăţa nimic şi sufletul oricât de mult l-ai strivi, nu se lipeşte... (?)  când nu ajută nimic; când simţi cum ţi se prelinge toată carnea sufletului pe podea.. Impasibil. Indiferent dacă cei care îşi fac drum pe acolo te calcă sau te ocolesc.. Eşti instabil emoţional şi aproape că explodezi, dar nu ai peste cine să te reverşi. Râzi isteric la o glumiţă care pe toţi ceilalţi îi amuză (în cel mai bun caz). Caşti gura cât poţi de mult şi te chinui – la fel de isteric – să fii spiritual. Esti singur. Îţi este frică să priveşti în urmă. Acolo, după umăr sunt numai decese. Iubiri moarte, cu ochi migdalaţi, cu mărimi diferite de coapse şi clavicule care au fiecare gustul lor special, inconfundabil. Tot soiul de amintiri care te răvăşesc până la absurditate. Atât de multe mirosuri şi infinit mai multe senzaţii din locurile unde eraţi convinşi că numai voi aţi făcut dragoste. Tot în spatele umărului,

Totolina și Hipopotamul portocaliu

După o vreme începi să te obişnuieşti cu tine, și parcă nu te mai doare la fel de mult. Spectacolul s-a terminat. Felinarele sunt atârnate acum peste reclame, peste stâlpi din beton şi peste tine. Pentru prima oară, în jurul lor nu mai sunt globuri de musculiţe care să îţi amestece privirea şi nu mai sunt nici fluturi de noapte care să danseze tribal. Lumină albicioasă; atât de apatică încât transformă strada într-un culoar de spital. O maşină scârţâie pe zăpadă şi din depărtare pare a fi un scaun cu rotile. Paţaikin păşeşte uşor pe bordura trotuarului şi deşi înfrigurat teribil nu vrea să ajungă acasă. Îl deprimă. Pereţii lui sunt plini de găuri de la şuruburile care înainte susţineau rafturi. Pereţii lui sunt palizi. (Rafturile au fost cumpărate împreună dar când ea a plecat, au rămas doar urmele. Galbenul şters a fost tot ideea ei; spunea că “oferă spaţiu şi nu e nici alb ca la toată lumea”!). În casă mai e un calorifer care nu dă căldură, dar pe care stau mereu t

Iubire duminică dimineața

octombrie-noiembrie Noaptea a trecut în viteză. Mici pete de lumină se jucau acum pe podea. Afară, copacii își unduiau ușor crengile dezbrăcate de păsări și se aplecau încet spre pământ. O toamnă arămie invadase orașul. Covoare de frunze roșii împachetau străzile și vântul se ascundea la fiecare colț de clădire. În casă pătrundeau firicele anemice de aer rece pe la geamul uitat întredeschis de aseară. Pe birou - aproape imperceptibil - se auzea ticăitul unui ceas deșteptător care indica ora 10. Paţaikin s-a gândit că ar fi mai bine să nu o trezească imediat pe Totolina care dormea fără zgomot. În bucătărie era rece. Nikolai a pregătit un ceai cu bucăţi de măr copt şi scorţişoară, peste care a turnat o picătură de whiskey şi două cubuleţe de zahăr brun. S-a întors repede în cameră; Totolina se dezvelise în somn şi acum dormea ghemuită într-un colț al patului. I-a aşezat pilota uşor până peste piept şi atunci (ca la un semnal) picioarele ei s-au întins spre capătul patului fă