iulie-august
Paţaikin a coborât din tren cu fruntea transpirată şi o privire rătăcită. Totolina, bronzată toată, îmbrăcată într-o rochiță înflorată şi mirosind a sare, zâmbea frumos:
- Marţipanule!
- Pe cine faci tu „marţipan”, urâto!?
Gara aia îmbâcsită zâmbea odată cu ei.
- Pe tine! Doamne, iar or să mă doară pomeţii. Cu tine nu mă pot opri din râs!..
- Fii serioasă!
- Măi marţipanule, nu mai ţipa şi sărută-mă! ....Mmmm...e bun!
- Tu eşti sărată.
- Ştiu!
- Ce-ai venit goală la gară? Vrei să se accidenteze ăştia pe aici?
- Ei, da! Cine?
- Păi lumea, cine!?
- Da' ce are lumea cu mine? Ce lume?
- Pfffff!
- Şi cum adică goală? Uite ce drăguţă sunt! Şi eşti transpirat! Câh! Trebuie să te băgăm în mare!
- Măi da' cum îşi dă ea seama de toate! Ca un om mare!
- Ah, da... Nu ştiu cum o să facem că băbuţa nu ştie decât de mine. Adică nu ştia că vine cineva să mai stea cu mine. În plus a trebuit să vină și Tatiana să stea la bătrână pentru o noapte sau două, până își găsește altceva, că dincolo unde era ea cazată, au mărit ăia chiria foarte tare...Pffffff.. Aşa că o să stăm în cameră cu Tatiana...
- Super.
(...)
Aglomeraţie, blocuri, bagaje.
- Stai aici. Am să urc eu şi vin imediat după tine.
O ţigară, un suc la doză, nişte napolitane de pe tren şi gumă – consumate în jurul unui geamantan prăfuit.
- “Vin imediat” la tine înseamnă o jumătate de oră?
- Ei jumătate de oră!?
- Da, scuze. 22 de minute.
- Ce vrei, i-am spus babei că eşti frate-miu, că ai venit să mă vezi şi că nu ai unde să dormi. Trebuia să o conving cumva că nu pot sta fără tine!
- Da, bine că acum nici măcar nu am voie să te sărut!
- Ei, nu ai voie! Sărută-mă!
Nikolai abia se abține să nu râdă, încercând să pară serios:
- Nimic!
- Sărută-mă!
- Nu!
Ciocnirea buzelor totuşi se petrece...
- Măi ce faci! Îl pupi pe fra’tu!?
- Hai odată să faci duş şi să mergem la plajă!...
(.....)
- Mă gâdili!...A! Ţip, să ştii!
Era noapte. Poate puţin trecut de 1. Totolina ţipa în şoaptă cu buzele ancorate într-un zâmbet mare. Paţaikin găsea în imaginaţie jocuri infantile pe care le aplica strategic, un pic agasant – aşa îi plăcea Totolinei deşi tot ea era cea care spunea (râzând) „termină...”. Jocurile continuau unele peste altele, sălbatic. Din când în când luau câte o pauză - impecabil punctată - exact la limita suportabilităţii.
- Ai adormit?
- Nu.
- Păcat...
- Bă, ameţeală! După ce că aproape nici nu mai pot să respir...
- Ştiu, am acest efect asupra femeilor!
- Aaaaa!...
Căldura tropicală din cameră te făcea să îţi doreşti să vină cineva şi să arunce un lighean cu apă rece peste tine. Din când în când – pentru că geamurile din toată casa erau larg deschise – îşi făcea loc câte o briză răcoroasă, pe care mai întâi o adulmecai, pentru ca în secunda următoare să o laşi să te cuprindă şi să o guşti cu fiecare fibră a corpului. Pielea era fierbinte.
Atmosterea fierbea.
Totolina şi Paţikin dormeau pe o pătură, pe podea. Patul îngust, de o singură persoană, era ocupat de Tatiana.
După un timp, jocul lor capătă nuanțe lascive, nedefinite. Mâinile care se mişcă acum foarte încet pe trupurile aproape goale fac ochii să se închidă, carnea să tresară şi pielea să se încreţească (ca atunci când ţi se face frig). Noaptea a dispărut în dimineaţă foarte încet. Gurile erau uscate iar buzele au cunoscut sărutul foarte-foarte târziu. Palmele și-au plimbat degetele ușor peste coapse, peste şolduri şi au alunecat pe piept extrem de încet. Amândoi formau acum o fiinţă; şi întreaga lor făptură devenise un bulgăre încătuşat de dorinţe nerostite şi nimic din tot ce gândeau nu se putea materializa.
Trupurile au adormit amorţite cu toate simţurile încordate, fără cuvinte, într-o cascadă de fapte care s-a petrecut doar în mintea lor.
Paţaikin şi Totolina nu au făcut niciodată dragoste până atunci, iar acum (ironic!) asta era prima noapte pe care o petreceau împreună.
Comentarii
Trimiteți un comentariu