Cele mai frumoase zile

aprilie-mai 

Aventuri în iarbă

Își povesteau viața într-un fel știut doar de ei. Rezemați de iarbă, numărau norii de ploaie care patinau ușor peste oraș. Lăsau vântul de aprilie să-i unească într-o îmbrățișare strânsă și nu se supărau pe fluturii albi care de multe ori veneau în vizită și se odihneau pe fusta ei galbenă. În astfel de momente își vorbeau fără să scoată un cuvânt. Nikolai își transforma umărul în pernă și brațul în pătură, iar Totolina își lăsa palmele să alunece în iarbă. Din când în când Pațaikin lovea pământul ușor cu mâna stângă:
- Ha-ia-aia-ua-ia-ua!
Totolina râdea fără să știe exact de ce.
- Ce faci măi amețeală?
- Ha-iaaa... Nu mă deranja că invoc ploaia!
Totolina râdea și mai tare! În câteva secunde două voci împrăștiau în aer posibile sunete indiene, de mult apuse.
- Hu-ua-ia-ua!
Cerul s-a luminat puternic și picături grele de apă au început să inunde orașul. Palmele loveau acum pământul într-un ritm amețitor în timp ce hainele se lipeau de piele.
- Ha-ia-aia-ua-ia-ua!
- Păi gata, că deja plouă.
- Știu, dar acum invoc un sărut.
Încolăciți într-o cascadă de iubire cu buzele parcă lipite între ele, și-au amestecat trupurile în iarbă.

Leaganul

Străzile erau inexistente pentru că ei – ca doi hoinari – abia acum le descopereau; pe atunci nici măcar zăpada nu fusese inventată pentru că ei doi încă nu au avut parte de o bătaie a lor cu bulgări și fulgi. Nikolai și Totolina pur și simplu se rătăceau unul în altul.
O zi foarte albastră i-a descoperit într-un parc aproape părăsit. Leagănele erau atât de îmbătrânite încât scuipau rugină. Atunci Pațaikin și-a legat batista sus la balamale, de parcă a uns bara cu vaselina și pe unul dintre leagăne puteai să şi juri că l-a întinerit.
- Ăsta acum e leagănul nostru.
Totolina din când în când îi mai făcea câte o fotografie și mereu se supăra cand îl vedea pe Nikolai că se strâmbă.
- Fii serios! Și râdea cu tot chipul.
Parcul era gol (parcă anume lăsat așa pentru ei). 

Paţaikinoteca

Stătea aşezată pe pat.
- Îmi place la tine. E cald.
- Mie îmi place despre tine.
Uneori când se întâlneau Nikolai şi Totolina alegeau un film bun pe care să îl vadă. Nu reuşeau însă niciodată să ducă acest lucru la bun sfârșit. (Paţaikin avea un computer care se supraîncălzea numai dacă ascultai muzică prea tare. Chiar și așa, după-amiezile erau delicioase!) De fiecare dată, computerul se închidea singur după jumătate de oră de la începerea filmului. Nikolai se enerva, iar Totolina în timpul ăsta se amuza teribil. Îi plăcea să îl vadă cum inspectează unitatea şi cum o întoarce pe toate părţile, deşi Nikolai nu se pricepea deloc la calculatoare. Uneori îşi umfla pieptul și sufla puternic în dreptul cooler-ului.
- Pfaaai! E praf.
Şi o spunea atât de serios încât Totolina izbucnea în râs!
- Păi de ce râzi, că aşa e! Are praf. De-asta se închide aşa deodată. Uite ce cald e. Uite, pune mâna!
- Nu, lasă, nu e nevoie.
- Nu, vino și pune mâna!
Atunci Totolina venea cu paşi mici şi moacă dulce.
- Simţi?
- Îmmm...
(Totolina se pricepea şi mai puţin. Pe deasupra pe ea nu o interesa.)
În aceste momente (în care Paţaikin se simţea penibil şi credea că îi creează o stare incomodă Totolinei), încerca să pună stăpânire asupra problemei. Aşa că lua aspiratorul în mână, îl băga în priză şi preţ de cinci-şase minute aspira unitatea.
- Aşa. E bine. Hai că avea praf o mulţime. Îl mai las un pic să se răcească şi îl deschid.
Când în cele din urmă PC-ul era redeschis, coolerul începea să huruie îngrozitor și abia după 5-10 minute se potolea (dacă aveau noroc). Totolina râdea şi Paţaikin simţea cum i se urcă sângele în cap.
- Aşa face. Nu ştiu de ce. Trebuie schimbat...
- Băi cartofule!
Abia acum începea să zâmbească; “băi cartofule”, din gura Totolinei suna irezistibil.