septembrie
Sfârșitul verii a venit repede. Nikolai și Totolina, forțați de împrejurări, se obișnuiau greu cu gândul că distanța și obligațiile îi vor ține separați. Săptămânile păreau acum mai lungi și în fiecare zi se adunau grămezi mari de năzuințe.
Pațaikin lucra la un spectacol nou care avea deja programată prima vizionare în septembrie. Iar Totolina trebuia să organizeze ședințe cu părinții și să pregătească jocuri și exerciții pentru cei mici. Dar amândoi lucrau greoi; sentimente analfabete le invadau trupul și simțirea. În mintea lor se nășteau treptat tot mai multe trucuri prin care ar fi putut să evadeze din cotidian. Însă fără rezultat.
Marţi.
Trebuia să iasă premiera. Se repeta aproape toată ziua.
În timpul ăsta, Totolina îi învăţa pe copii să picteze. Amesteca pentru ei culorile. Iar copiii spuneau că este “o educatoare super” din simplul fapt că ştia să facă magie: dintr-o pată galbenă de culoare şi una albastră, făcea să apară o pată verde.
Copii în cor :
- Uiiiiaaaaa!
(Şi asta îi amintea de Paţaikin pentru că aşa-i spunea el că fac gâzele şi ea era o gâză. Era chiar Gâza. Locuia în Petal City împreună cu un hipopotam portocaliu care o făcea să râdă. Iar hipopotamul nu se supăra dacă ea, uneori îl pupa plină de polen pe la ochi).
Copiii sunt nişte gâze. Iar Totolina probabil că nu e decât o gâză mai mare.
(Când o priveai, îţi dădeai seama imediat că îşi adoră soldăţeii.) Şi are părul ciufulit. Firele de păr parcă îţi spun “hai cu degetele pe cărarea asta!” (Iar ţie îţi vine să asculţi de degete!)
Lui Paţaikin îi place să o privească.
- Vii la premieră, da?
- Normal. Vreau loc în faţă!
- Abia aştept. Vreau să vină sâmbătă mai repede!
Joi.
În cor:
- Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, la mulţi ani!...
Şi aplauze de palme mici ţipă în camera colorată.
- Când e ziua cuiva, părinţii parcă au lacrimi în ochi. Ei nu îşi dau seama, dar le au acolo, ascunse. Este o bucurie care dă pe afară. Să-i fi văzut azi pe soții Dobrescu… La tine cum a fost?
- Pfffff. A fost… Ne-am certat. A venit nea Lupu cu ideile lui geniale. Că vrea el să facă nu mai ştiu ce joc de lumini cu nişte spoturi. Mă rog… Finalul… ăăăă… nu vreau să îţi povestesc ca să fie surpriză. În fine... Hmm, finalul nu se potriveşte cu ideea lui. Deloc. Şi mai e şi încăpăţânat! Mai târziu s-a trezit şi scenograful să plece. Noi îi spuneam că la decor e nevoie de modificarea aia şi aia, dar el deja se gândea la ciorba de acasă. I-am spus că nu toate perechile de pantaloni sunt bune, dar cred că a uitat imediat… Plus că se joacă noaptea, la Grădina de Vară. Scena aia nu trebuie să arate oricum…
Vineri.
- E posibil să nu pot veni mâine…
- A, super! De ce?
- Mama nu se simte prea bine şi trebuie să stau cu ea…
- Cum adică?
- Păi nu ştiu. I-a fost rău toată noaptea. Acum sunt acasă cu ea. A sunat la grădiniţă să mă cheme, pentru că era singură.
- Cum singură? Nu e nimeni acasă?
- Păi nu. Că frate-miu e încă plecat din ţară şi…
- Bine, asta ştiu. Domnul T?
- Tata e tot la ţară. Zicea că a plouat mult pe-acolo şi că nu se poate întoarce deocamdată. Îmi pare rău…
- Stai că nu trebuie să…
- Dacă vine tata mâine, poate ajung. Dar nu vreau să o las singură acum pe mama. Înţelegi? Probabil va trebui să îi fac eu injecția cu insulină.
- Da, ştiu ce spui. Dacă ai nevoie de ceva…
- Nu…e-n regulă.
- Acum te-ai supărat!? Ştii ce mult îmi doream să vin…
- Ei, cum să mă supăr!? E doar nasol că am tot aşteptat amândoi ziua asta. Atât. Ştii? Dar nu am de ce să mă supăr. O să se mai joace şi în altă zi. Să transmiţi un vagon de sănătate, da?
- Bine.
- Se spune merci, băh!
- Eu spun cum vreau! Poate reuşesc să vin…
- Bine-bine, dar să-i transmiţi sănătate multă din partea mea!
Şi Paţaikin parcă nu mai avea chef.
Sâmbătă.
- Vin!
- Cum adică?
- Păi ajunge bunică-mea la noi şi stă cu mama.
- Cum se mai simte?
- Mai bine.
- Să te grăbeşti atunci, că e foarte târziu!
- Ştiu!
- Aaaahhhhhh!!! Ce mă bucuuuur!
Peste 57 de minute:
- Nu mai vin…
- …
- Am pierdut ultimul maxi…
Comentarii
Trimiteți un comentariu